Alimentele la care poftești pot ascunde problemele tale de suflet

Cunoașteți acel gen de femeie care spune, nonșalantă: „Ah, eu pot să mănânc orice, nu pun pe mine un gram?“. Și eu, doar că n-am fost niciodată una dintre ele. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar corpul meu are o viziune foarte matematic-echitabilă asupra lucrurilor. Mănânc mult: se vede. Mănânc puțin: se vede. Așadar, de când mă știu am avut grijă ce, cât și cum mănânc.

Cu excepția momentelor punctuale în care îmi adresez singură întrebări existențiale precum „Eu de ce nu pot să mănânc un borcan întreg de Nutella și să nu se cunoască?“, în restul timpului îmi dau seama că e mai bine pentru sănătatea mea că nu pot să mănânc chiar tot ce-mi trece prin cap. Mâncând puțin, aleg ingrediente de calitate, preparate cu valoare nutritivă și, per total, cred că am un regim de viață mult mai „curat“ decât cei care pot da gata absolut orice doresc.

Și totuși… acele pofte, de Nutella, de clătite, de ceva crocant sau, dimpotrivă, de un Tiramisu cremos, ele au persistat multă vreme cu încăpățânare. Și, până de curând, aș fi băgat mâna în foc că erau numai dorința creierului meu stresat sau obosit, care – în momente de cumpănă precum examene, termene-limită sau momente de stres – ispitea stomacul să-și dorească tot felul de „nepermise“.

Dorind să pună la încercare întocmai această teorie a stresului care ne provoacă pofte, un profesor de la British Columbia, Bernard Lyman, a făcut un test pe 200 de subiecți, rugându-i să-și imagineze 22 de stări sufletești diferite, de la mânie și plictiseală până la depresie, singurătate sau bucurie.

În timp ce ei își proiectau fiecare emoție în parte, profesorul i-a întrebat ce mâncare ar vrea să mănânce în acel moment. Rezultatele au fost spectaculoase: pentru majoritatea covârșitoare, mâncarea aleasă coincidea cu starea de spirit și cu emoția respectivă. După acest studiu, care a fost vârful aisbergului pentru cercetarea îndelungată a profesorului Lyman, acesta din urmă a reușit să concluzioneze simplu și elocvent: „Fiecare poftă este clar asociată unei anumite emoții“. Și, ceea ce face lucrurile cu atât mai palpitante, legătura dintre emoție și aliment nu este individuală, ci universal-valabilă.

Anul trecut, exact în perioada în care – de dragul programului meu sportiv și al sănătății – am făcut marele pas de a renunța total la consumul de zahăr (inclusiv la cel ocazional), m-am trezit în primele săptămâni visând sufragerii pline cu brioșe. În condițiile în care nu fusesem niciodată ahtiată după dulciuri, mi s-a părut ușor amuzant, după care mi-a ieșit în cale, aparent întâmplător, cartea psihologului american Doreen Virtue, intitulată „Constant Craving“.

Chiar dacă poftele mele au trecut după prima lună „sugar-free” și continuă să se mențină, mai bine de un an mai târziu, la un minim istoric, după lectura cărții mi-am privit trecutul gastronomic într-o lumină nouă.

Privind retrospectiv, m-am regăsit perfect în multe dintre explicațiile și argumentele lui Doreen, punându-le cap la cap cu teoria profesorului Lyman și – poate pentru prima dată – mi-am tălmăcit fostele porniri culinare așa-zis „inexplicabile”.

Am realizat că poftele punctuale cu care mă luptasem de-a lungul vremii, în diferite momente de stres, oboseală sau supărare, nu erau nicidecum alegeri întâmplătoare ale organismului meu. Ba chiar dimpotrivă, vorbeau clar și răspicat despre starea mea din momentul cu pricina, fără ca eu să conștientizez acest lucru.