„Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi”, interviu cu Părintele Iulian Lazăr, duhovnicul Schitului Prodromu

Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.

– Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă cunosc.

– M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de mănăstire.

– Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

– Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.

– Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?

– Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.

– Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

– Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.

– Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?

– Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.

– De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?

– Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.

– Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?

– Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.

– Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un gând necurat şi de hulă?

– Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău. În Patericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul Sfânt, întărirea minţii.

Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci, trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.

– Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai târziu?

– Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins moartea, aşa vom fi judecaţi.

Prodromu. Avva Iulian ProdromitulChiar dacă are cineva păcate grele, să nu se ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela” (I Ioan 5, 16). Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune: Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte imediat, să vină iar să se mărturisească.

– De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?

– Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el”.

– Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?

– Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.

– Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

– Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele.” Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.

–Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?

– Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi”, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghii pentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.

– Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii?

– În Filocalia a VIII-a1 zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci este scris în Pateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin!” Deci, lucrurile de care se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura.

– Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să faceţi aceste rugăciuni aici?

– În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel, nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii, aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a celor ce cer aceste rugăciuni.

– Cum putem creşte în credinţă?

– Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel înaintezi către Dumnezeu.

– Cum putem creşte în iubirea faţă de aproapele?

– Să răbdăm toate de la dânsul şi să lăsăm de la noi. Dacă vezi că cineva îţi face o nedreptate, lasă de la tine şi vei învinge vrăjmaşul care caută să te aţâţe împotriva aceluia. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înain-tea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lă-saţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea e răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci „dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Mântuitorul ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri” (Matei 5, 44-45).

– Cum putem renunţa cu adevărat la iubirea de sine?

– Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Pentru a părăsi iubirea de sine, trebuie să renunţi la tot ceea ce-ţi place. Trebuie să închidem ochii la plăceri, la lucru-rile care ne ispitesc şi scot mintea din unitatea credinţei şi a Duhului. Pentru aceasta trebuie stăruinţă în post şi rugăciune, prin care ne răs-tignim mintea care, de obicei, primeşte gândurile din care se naşte iubirea de sine. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. Pentru vindecarea de iubirea de sine, trebuie să ştim că cel ce fuge de durere pentru Dumnezeu, adică de râvna pentru El, cade în braţele plăcerii şi ale iubirii de sine.

– Cum putem trăi o zi fără de păcat? Cum să ne trăim viaţa între două spovedanii? Apar unele păcate pe care le mai uiţi.

– Trăim fără de păcate numai dacă facem tuturor numai bine; dacă te-ai întâlnit cu un vecin, orice rău ţi-ar face el, să laşi de la tine şi, astfel, vei trăi fără de păcat. Să iubeşti pe aproapele tău şi pe cel care-ţi face rău. Însă, pentru aceasta trebuie să stăruim în rugăciune şi în priveghere pentru a avea pacea lăuntrică şi legătura Duhului şi a nu mai păcătui. Mântuitorul a spus ucenicilor şi prin ei întregii Biserici până la sfârşitul veacurilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită!” Viaţa creştină implică o râvnă continuă în rugăciune, pentru a fi treaz alături de Hristos.

Mai ales în zilele noastre, Biserica e precum a fost Mântuitorul nostru în grădina Ghetsimani, sub asediul trădării oamenilor, cărora le-a dat şi le dă viaţă. Mântuitorul îi dăduse viaţă lui Iuda, primindu-l între ucenici, măcar că îi ştia marile păcate, însă el l-a trădat. Noi, creştinii, care ne mai considerăm ucenici ai Mântuitorului lumii, nu trebuie să trăim această trădare şi lepădare de credinţă a lumii actu-ale, rămânând în priveghere şi rugăciune. Nu doar între spovedanii, ci în priveghere şi în rugăciune trebuie să fie viaţa creştină. Când ai păcătuit, alergi iarăşi la spovedanie ca la un izvor curăţitor al sufletului. Să nu ţii păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul. De aceea, lumea actuală e atât de afundată în neputinţă, pentru că nu se spovedeşte.

– Vedeţi cauza crizei lumii noastre în lepădarea de credinţă. Putem considera avortul, ca formă concretă a acestei lepădări, drept cauza tragediei ce aduce multă nenorocire în ţară?

– Cu siguranţă, din cauza omorurilor şi a altor păcate nu se mai iese din sărăcie. Spre sfârşitul cărţii Levitic, Dumnezeu spune poporului ales, prin gura lui Moise proorocul, ceea ce îl va aştepta dacă nu va împlini Legea primită: dacă nu se va întoarce din rătăcirea păcatului, ci, dimpotrivă, se va răzvrăti, sau, cum spune în Scriptură „va păşi împotriva” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va înmulţi şi mai mult greutăţile, robiile şi strâmtorările poporului. Va îngădui ca asupritorii să fie şi mai fără milă, până ce, datorită înmulţirii răutăţilor şi greutăţilor, poporul va ajunge să mănânce carnea propriilor fii şi fiice şi, în final, ajunşi în robie şi măcinaţi de frică, să-şi vină în fire.

E un text cutremurător şi, din păcate, actual, care arată nu atât dreptatea sau mânia lui Dumnezeu, cât unde duce îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea sa în idolatrie. România e o ţară creştină ortodoxă şi cred că nu este vorba de o lepădare de credinţă, ci de o rătăcire, de o lipsă de călăuzire şi de atragere în păcat a tinerilor prin tot felul de sminteli, slobozite fără frâu de vrăjmaşii Bisericii şi ai Domnului Hristos. Dumnezeu are grijă să fie şi oameni credincioşi cu adevărat, dar aceste omoruri sunt nişte pedepse care trebuie să vină spre a împlini dreptatea.

– După inundaţiile din anul 2005, nimeni n-a spus că această certare este pentru păcatele oamenilor, ci doar că sunt fenomene ale naturii, catastrofe naturale.

– Certările sau încercările sunt spre lămurirea şi întărirea credinţei. Vă gândiţi că noi suntem drepţi şi că ne pedepseşte Dumnezeu pentru a ne chema la mai multă slavă, ca pe dreptul Iov. Ar fi bine să fie aşa, dar trebuie să ne gândim la poporul lui Israel, că atunci când greşea, părăsindu-L pe Dumnezeu şi închinându-se la idoli în timpul Vechiului Testament, pedepsele veneau peste el imediat, deşi era popor ales. Veneau păgânii şi neamurile din preajmă peste dânşii, iar după ce se trezeau, îi scotea din robie şi de sub jugul străinilor. Şi la noi, necazurile şi suferinţele vin din cauza păcatelor, bineînţeles şi pentru a ne trezi la realitate şi spre a ne chema la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru a ne înţelepţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne ruga cu mai multă credinţă.

– Cum putem să ne apărăm de atacurile pierzătoare de suflet?

Prodromu. Biserica (2)– Prin credinţa dreaptă ortodoxă, să ţinem tare darul rugăciunii, simţământul mângâierii sufletului de către har, atunci când ne rugăm din toată inima şi cu toată luarea aminte. Atacurile pierzătoare de suflet sunt numite de Sfinţii Părinţi săgeţi sau aruncături ale vrăjmaşului diavol în cetatea sufletului, care sunt de fapt sugestii sau ispitiri spre păcat. Omul actual e fără ruşine şi deschide, fără frică, simţurile spre toate smintelile şi este foarte greu să te păzeşti de aceste atacuri din lume. S-au înmulţit foarte mult smintelile, mai ales prin televiziune, ce dă tot felul de veşti şi de imagini pentru a şoca şi a atrage sufletele la păcat. Doar stăruind în rugăciune neîncetată şi aţintind privirea la lumina duhovnicească a chipului Mântuitorului, al Maicii Sale şi al Sfinţilor din icoane, putem să ne întărim sufletul împotriva acestor atacuri.
Mai mult aici.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*